Zilele de vineri oferă clasei a doua din Școala Primară Politehnica momente de distracție, dar și de introspecție, īn ora de Dezvoltare personalâ.

Saptamana aceasta, am părăsit bancile-prietene și ne-am mutat – cu tot cu penare și creativitate – pe podea, unde am conturat siluetele a trei colegi. Le.am decorat, le-am expus, le-am dat un nume si au devenit noii nostri colegi de clasă. Am avut 25 de minute să lucrăm în echipä și să ne hotărâm dacă personajul va fi fată sau băiat, cum va fi imbracat, ce fel de persoană va fi.

Când a expirat timpul, fiecare din noi le-am laudat, scoțând in evidență cele mai “cool” calități.

A venit apoi momentul când doamna învățătoare ne.a întrebat ce NU ne place la colegii de hârtie, ce ni se pare că nu a ieșit “cum trebuie”. Atunci am început să vedem “defectele”, să ne concentrăm pe ele și să pierdem câte ceva: noi pierdeam din imaginea de ansamblu, uitând părțile bune, iar noii colegi de hârtie pierdeau fizic cåte o parte pentru fiecare defect găsit.

Am reacționat fiecare în felul nostru la aceasta experiență: la inceput, am făcut ochii mari a uimire. Apoi, unora ni s.au umplut ochii de lacrimi văzând “suferința” lor, altora ni s.a părut distractiv să căutăm motive de a rupe o bucățică de hârtie din personajele la care munciseram atât, bucățică pe care urma să o aruncăm.

Când ne-am oprit din insirarea defectelor, am observat la tablă care au fost urmările acțiunilor noastre: trei siluete incomplete, niște amintiri deformate ale colegilor “cool” de la īnceputul activității. Ne.a părut foarte rău. Doamna ne.a explicat că gesturile și vorbele noastre pot răni; cä “e fată/băiat”, “are picioarele urâte”, “are limba prea mică”, “nu e bun la fotbal”, “sosetele sunt urâte” inseamna bullying și nu sunt motive să respingi o persoană sau să ii spui vorbe care lasă răni in suflet; că unele răni sufletești nu se vindecă nici la vârsta adultă.

Apoi doamna ne-a intrebat: “Vă pare rău? Ați vrea să <<reparați>> personajele? Ați putea sä terminați și decorarea lor, dacä nu ați reușit mai devreme, în timpul dat.”

“Daaaaaaaa!”, am räspuns în cor și ne-am mobilizat extraordinar cu grijă si blândețe, cautând toate bucățile de hârtie aruncate și lipindu.le atent la loc, să reīntregim siluetele și “să nu se vadă” urmele. Apoi le-am colorat si mai frumos, am fost foarte mândri de ce a ieșit.

Clopoțelul care anunță venirea pauzei ne- a găsit trăgând concluzii interesante: când se lucrează în echipă, treaba merge mai repede; dacă toți ne spunem părerea și negociem uitând de orgolii, treaba iese și repede, și bine; vom fi atenți la cuvintele spuse altor persoane – copii sau adulți – si vom căuta metode diplomatice de a spune adevărul fără să rănim.

“Doamna, putem sa le păstrăm?”…